
Wolfgang Amadeus Mozart a compus trei concerte pentru pian în anul 1886, între care şi cel pentru trei piane şi orchestră în fa major, nr.7. Se mai numeşte şi Londron, pentru că a fost compus pentru Contesa Antonia Londron şi pentru ficele sale Aloysia şi Giuseppa. De aceea, fiecare partitură solistică conţine diferite grade de dificultate. Mai târziu, Mozart a transcris acest concert pentru două piane, probabil pentru a-l interpreta împreună cu sora sa, Maria Anna, cunoscută în familie sub numele Nannerl. Cristian Niculescu şi Zsuzsa Balint ne vor dezvălui frumuseţea acestui concert dublu.
Partea a doua a concertului simfonic este dedicată în continuare muzicii lui Johannes Brahms, de data aceasta reprezentată de Simfonia I în do minor, op 68, pe care unii muzicieni, în special Hans von Bűlow, o denumeau a zecea simfonie beethoveniană. Ea a avut un lung proces de gestaţie, din 1855 până în 1876. Simfonia I nu a fost rezultatul unei acţiuni artistice demonstrative, ci un genial proces de ilustrare sonoră a frământărilor romantice, un efort creator de comunicare artistică a noilor idealuri romantice. Brahms foloseşte un ansamblu orchestral de tip romantic, în schimb se menţine echilibrat din punctul de vedere al sonorităţilor, de multe ori preferând expresivităţi clasice. De remarcat este faptul că procesele conflictuale, atât de îndrăgite spiritului romantic, se desfăşoară cu predilecţie în părţile extreme ale lucrării.
Prima audiţie a Simfoniei în do minor, a avut loc la Karlsruhe, în 4 noiembrie 1876, sub conducerea dirijorului Otto Dessof, după trei zile fiind dirijată de Brahms, la Mannheim. Simfonia a avut peste tot un binemeritat succes.
Niciun comentariu
Trimiteți un comentariu